Trei oşence, foste prietene din copilărie, colege de şcoala mai târziu, se întâlnesc după mai mulţi ani, deja mature. După îmbrăţişările de rigoare şi întrebări ca “ce mai faci?” etc., ajung la subiectul următor:
D-apoi tu Marie, luatu-te-ai?
– Luat dară!
– Şi cum-ui?
– Apoi, dragili meli, mi-am luat un ficior mândru, chipeş, puternic, numai că ari un beteşug!
– Dusu-l-ai la doftor?
– Dus.
– Şi ce-o zis doftoru’?
– O zis că-i surd de-o ureche!
– No las că nu-i bai, doar nu trebuie şă audă toate cele!
– D-apoi tu Anuţa, tu luatu-te-ai?
– D-apoi cum?
– Şi-al tău cum-ui?
– Doamne că al meu îi ca o cătană, mere ţanţoş pe uliţă şi îi tare ca un taur, frumos ca soarele, da’ are un beteşug!
– Dusu-l-ai la doftor?
– Dus.
– Şi ce-o zis doftor?
– O zis că-i chior de un ochi, nu vedi bini!
– No las’ că nu-i bai, doară nu trebuie să vadă chiar toate cele!?
– D-apoi tu Minodora, tu luatu-te-ai?
– Păi tu fetelor eu mi-am luat un ficior cum nu să mai există pe suprafaţa pământului! Păi al meu îi cat bradul, îi deştept, puternic ca un urs, frumos ca o icoană, da are şi al meu un beteşug!
– Da’ ce beteşug are, bată-l norocu’ ?
– Păi al meu dimineaţa mă f… , la amiaza mă f… , seara mă f… !!!
– Si dusu-l-ai la doftor?
– Dus.
– Si ce-o zis doftoru’?
– O zis că n-are ţinere de minte.